OBLIGATIA DE A FACE INSTITUITA IN CUPRINSUL ART.6 DIN O.U.G NR.40/1999-RECUNOASTEREA DEPLINATATII ATRIBUTELOR DREPTULUI DE PROPRIETATE FATA DE OBLIGATIA INCHEIERII CONTRACTULUI DE INCHIRIERE A LOCUINTEI-PREEMINENTA NORMELOR C.E.D.O. IN MATERIA GARANTARII DREPTULUI DE PROPRIETATE IN RAPORT CU DREPTUL INTERN(IN CAUZA, REPREZENTAT DE O.U.G NR.40/1999)
(art. 6 O.U.G. nr. 40/1999, art. 1 Protocolul
nr.1 aditional la C.E.D.O.)
Într-adevăr, dispoziţiile art.6 din OUG nr.40/1999 prevăd ca „în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi desfiinţate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani”.
Cu toate acestea, instanţa va da preferinţă nomelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în materia garantării dreptului de proprietate, respectiv art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţiei: ”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. Normele Convenţiei prevalează faţă de cele ale dreptului intern, având în vedere dispoziţiile constituţionale, art.20 alin.2 statuând în acest sens: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Instanţa apreciază ca prevederile art.6 din OUG nr.40/1999 încalcă dispoziţiile convenţionale, instituind o sarcina împovărătoare adevăraţilor proprietari ai imobilelor, anume încheierea unor contracte de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, în condiţiile subsecvente ale OUG nr.40/1999, implicit cu respectarea disp. art. 10 şi 11 din OUG nr.40/1999.
(Judecatoria sect. nr.5 Bucuresti, s.civ. nr.
6127/27.09.2007)
Dosar nr.4803/302/2007
R O M Â N I A
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREŞTI – SECŢIA A II-A CIVILĂ
Sentinţa civilă nr.6127
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2007
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE –
GREFIER –
Pe rol soluţionarea cauzei civile privind pe reclamanta R.I.M.C. şi pe pârâtul I.P., având ca obiect obligaţia de a face.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns reclamanta, prin avocat cu împuternicire avocaţială în dosar la fila 4 şi pârâtul, personal.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:
Apărătorul reclamantei depune la dosar un set de chitanţe, comunicând şi pârâtului copii de pe acestea.
Pârâtul arată că are cunoştinţă de înscrisurile ce i-au fost comunicate, depunând la dosar fotocopii de pe acte ale dosarului nr.2486/302/2007 şi bilete de călătorie în susţinerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de deplasare.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat şi excepţii de invocat, instanţa acordă cuvântul pe aspectul propunerii de probe.
Apărătorul reclamantei solicită instanţei admiterea acţiunii, obligarea pârâtului în baza art.15 din Lg nr.20/2001 şi art.6 din OUG nr.40/1999 la încheierea unui contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Elefterie nr.2, sector 5 şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Arată că actul reclamantei nu a fost anulat de o instanţă şi dacă se aplică Lg nr.112/1995 în cauză, se impune aplicarea art.9 din aceasta lege, pentru ca reclamanţii sunt chiriaşi şi conform acestui articol pot opta pentru cumpărarea imobilului. Arată că acesta este textul de lege ce trebuie aplicat în cauză, pârâtul având o interpretare greşită a Lg nr.112/1995, care este o lege privind revendicările imobiliare trecute în posesia statului, anterior sau după perioada comunistă.
Pârâtul arata că imobilul a fost vândut prin înşelăciune şi viclenie. Mai arată că reclamanta nu a plătit niciodată taxele şi impozitele pentru imobil, şi i s-a atras atenţia de S.C. Cotroceni că poate solicita proprietarului încheierea unui contract, însă nu a dat curs adresei primite. Totodată arată că el a plătit impozitele pentru imobil şi teren, şi în continuare acestea sunt folosite abuziv de reclamanta care nu are nici un drept legal. În concluzie solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Lg nr.10/2001 şi nici cele ale Lg nr.112/1995 invocate de reclamantă.
INSTANŢA
Deliberând asupra cauzei civile de faţă,
La data de 10.05.2007 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub nr.4803/302/2007 cererea formulată de reclamanta R.I.M.C. împotriva pârâtului I.P., prin care a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la încheierea unui contract de închiriere pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Elefterie nr.2, sector 5, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. Elefterie, nr.2, sector 5, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.42417/21.04.1997 încheiat, în temeiul Legii 112/2005, cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC Cotroceni SA.
Reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de I.P., dispunând obligarea acesteia de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din str. Elefterie nr.2, sector 5, aceasta rămânând definitivă prin decizia civilă nr.1074A/31.05.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV –a Civilă, recursul fiind încă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Reclamanta a mai arătat că este titulara unor drepturi locative asupra „imobilului”, în temeiul art.15 din Legea nr.10/2001, coroborat cu art.6 din O.G. 40/1999, drepturi pe care înţelege să le valorifice prin promovarea prezentei acţiuni, faţă de refuzul pârâtului de a recunoaşte şi executa obligaţiile care îi revin, astfel potrivit art.6 din OUG 40/1999 „în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995[...] şi desfiinţate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr.112/1995 şi care o ocupa efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani”.
De asemenea, reclamanta a arătat că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de ocupare efectivă a „imobilului”, solicitând explicit prin notificarea adresată pârâtului prin intermediul BEJ Asociaţia „Boambeş-Badea” încheierea unui contract de închiriere în temeiul actelor normative menţionate. Răspunsul la această notificare a fost unul de refuz categoric de a încheia un astfel de contract, apreciind că reclamanta nu este „titulara legală a niciunui drept locativ” şi „nici calitatea şi nici abilitatea de a stabili unilateral un astfel de drept asupra imobilului [...]”. Totodată apreciază că această cerere ar fi trebuit făcută numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului său de vânzare-cumpărare, întrucât numai atunci s-ar putea şti cu siguranţă care sunt raporturile dintre părţi, înţelegând să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată în contextul în care s-a solicitat eliberarea neînduplecată a imobilului, fără ca aceasta să însemne o recunoaştere a calităţii de proprietar a lui I.P. sau a nulităţii contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 şi fără a prejudicia în vreun fel calitatea sa de recurent împotriva deciziei-civile nr.1074/A/31.05.2006.
Reclamanta mai arată că alături de aceasta mai locuiesc 4 persoane: soţul său, două fiice minore în vârstă de 6 ani şi 4 luni, respectiv 16 ani şi 10 luni, precum şi mama acesteia.
În drept au fost invocate prevederile art.15 din Legea 10/2001, art.6 din OUG 40/1999.
La data de 19.07.2007, prin Serviciul Registratură, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sectorul 5, în str. Sf. Elefterie nr.2, colţ cu Bd. Eroilor Sanitari nr.1, prin aceea că: Primăria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului sus-menţionat, pentru care s-a întocmit procesul-verbal nr.25354/10.01.2007, în baza Disp. nr.756/18.05.2006 şi nr.1769/11.12.2006, iar respectivul document a fost întocmit doar scriptic, în birou conform uzanţelor practicate de Primărie, dar în fapt nu i s-a permis accesul nici în imobil şi nici în curte, de către locatarii instalaţi abuziv, ilegal şi fără nici un titlu. Totodată arată că în procesul-verbal nr.25354/10.01.2007 nu a fost specificată nici un fel de obligaţie din partea sa de a întocmi vreun contract de închiriere cu vreo persoană sau familie, neexistând nici o notificare sau altă specificaţie de acest gen.
S-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.42417/1997 (care a fost declarat nul absolut, prin Decizia ICCJ nr.4733/02.06.2005, sentinţa civilă nr.6916/2005, decizia civilă nr.1074/A/2006 şi respingerea recursurilor din dosarul nr.202/302/2002), nu a fost vândut decât terenul de sub imobil, iar restul de teren de 204 mp., deşi este în proprietatea sa, a fost şi este în continuare folosit în exclusivitate de către reclamantă şi familia sa şi alte persoane, abuziv, fără să fi achitat vreodată vreo sumă pentru acest lucru, nici ca impozit, nici ca servitute, nici ca şi chirie sau folosinţă exclusivă a bunului altuia fără nici un drept, reclamanta neavând nici un fel de drepturi locative asupra imobilului sau terenului sus-menţionat.
S-a mai arătat că din sentinţa civilă nr.2738/25.04.2007 din dosarul nr.2145/302/2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rezultă că instanţa a examinat cu ocazia revendicării titlurile celor două părţi, apreciind că pârâta (actuala reclamantă) nu mai are nici un titlu locativ care să justifice ocuparea imobilului şi care să poată fi opus intimatului, iar repunerea în discuţie a acestui aspect, în sensul apărării contestatoarei (actuala reclamantă), conform cu care îi sunt aplicabile prevederile locative rezultate din legea nr.10/2001, republicată cu referire la art.6 din OUG nr.40/1999, aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii ce constituie titlu executoriu, instanţa apreciind că executarea silită a fost declanşată în mod corect, în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei înscrisă în titlul executoriu, iar obligarea reclamantei de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, implică în mod neechivoc evacuarea posesorului neproprietar, în caz contrar, titlul executoriu fiind lipsit de eficienţă în planul executării silite. Mai mult decât atât, instanţa a apreciat că dispoziţiile legale invocate de reclamantă (prevederile locative rezultate din Legea nr.10/2001 cu referire la art.6 din OUG nr.40/1999), nici nu ar putea să îşi găsească aplicarea atâta timp cât imobilul respectiv nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001. Totodată se mai arată că nu poate fi invocat nici art.15 din legea nr.10/2001 şi nici respectiva ordonanţă, întrucât termenele prevăzute de Acte Normative s-au împlinit (5 ani şi din anul 1999 şi din anul 2001) dată la care au fost emise şi publicate în Monitorul Oficial, legea şi respectiv Ordonanţa enunţate, neaplicându-se imobilelor care au fost expropriate înainte de anul 1945 pentru „utilitate publică”.
Pârâtul a arătat că procedura de recuperare a imobilului durează de mai bine de 15 ani, din care anterior unui recurs în anulare (comandat pe criterii politice) a mai fost declarat proprietar, în perioada iunie 1995-aprilie 1997, perioadă în care reclamanta ar fi avut posibilitatea de a solicita încheierea unui contract, dar nu a dat curs adresei SC COTROCENI (anexată în copie), în consecinţă reclamanta deşi „a locuit” (respectiv a închiriat diverşilor solicitanţi, imobilul proprietatea sa) nu a achitat vreodată vreo sumă şi nici nu poate face o asemenea dovadă, iar susţinerea că ar fi achitat vreo sumă la „SC COTROCENI” nu poate fi adevărată întrucât aceasta nu mai avea în evidenţă acel imobil, deci încasarea chiriei ar fi fost un abuz grav şi nelegală, acesta fiind teoretic proprietar, achitând impozitele cuvenite asupra imobilului şi terenului folosite abuziv de persoane care nu au acest drept legal.
Pârâtul a mai arătat că în perioada iunie 1995-aprilie 1997 în care a achitat toate impozitele, reclamanta ar fi putut cere întocmirea unui contract de închiriere, dar acest lucru l-a făcut abia acum prin prezentul dosar, deşi au trecut 10 ani de la cumpărarea prin dol a imobilului sus-menţionat, timp în care a achitat numai impozitul pe imobil, dar nu şi pe teren. Se mai arată că recursul la Decizia nr.1074/A/31.05.2006 nu mai este pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cum se afirmă în cererea de chemare în judecată şi are ca soluţie respingerea recursurilor ca nefondate în dosarul nr.202/302/2002 soluţie irevocabilă. S-a solicitat de către pârât eliberarea neînduplecată a imobilului şi pentru faptul că 4 persoane care fac parte din familia reclamantei (cumpărătoarea de rea-credinţă), au moştenit printre altele: un apartament cu 2 camere (ap.32) în Bucureşti, str. Dr. Sion nr.1-9, sc. A, et.7, sector 1; un apartament cu 3 camere (ap.19) din Bucureşti Aleea Haiducului nr.1, bl.A3, sc.1, sector 6 (certificat de moştenitor anexă), reclamanta renunţând la succesiune ca să declare în fals că nu a moştenit nici o locuinţă şi în acest fel să poată induce în eroare autorităţile şi să cumpere (prin dol) imobilul său profitând şi de poziţia sa de persoană publică şi posibil şi alte argumente materiale.
De asemenea, pârâtul a arătat că din evidenţele biroului specializat al Poliţiei (Evidenţa Populaţiei), rezultă că la acea adresă locuiesc 5 persoane şi nu 4 cum se afirmă în cererea de chemare în judecată, numitul B.I. figurând locatar la acea adresă în calitate de chiriaş, fapt ascuns din nou de reclamantă din motive lesne de înţeles.
De asemenea, pârâtul a mai arătat că reclamanta ar dori să-i închirieze forţat întregul imobil, inclusiv terenul, pentru care nu a avut niciodată contract şi nu a plătit nimic, precum şi spaţiul excedentar folosit pentru obţinerea de venituri prin închirierea la diverşi solicitanţi, pentru sume substanţiale care ar fi fost corect să-i fie achitate, având în vedere soluţiile instanţelor, inclusiv a ÎCCJ nr.4733/2005.
La termenul din 13.09.2007 instanţa a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri.
Au fost depuse la dosar, în fotocopii următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr.42417/1997, sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr.6598/2002, decizia civilă nr.1074A/31.05.2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr.202/302/2002, dovada comunicării notificării, notificare, răspuns la notificare, adresă emisă de Evidenţa Populaţiei, sentinţa civilă nr.633/11.07.1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr.651/1995, dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti, adresă emisă de SC COTROCENI SA, proces-verbal încheiat la data de 29.11.1995 de SC COTROCENI SA, chitanţe de plată, adresă emisă de SC COTROCENI SA, adresă emisă de Ministerul Public, decizia nr.753/27.02.1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Civilă în dosarul nr.132/1996, memoriu, certificat de moştenitor nr.104/15.05.1996, certificat de căsătorie, declaraţie pe propria răspundere autentificată sub nr.544/04.03.1997 de BNP Bunea Adriana Carmen, contract de închiriere încheiat la data de 02.07.1998, contract de închiriere încheiat la data de 8.09.1997, contract de închiriere încheiat la data de 10.05.2000, decizia civilă nr.4733/02.06.2005 pronunţată de ÎCCJ - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală în dosarul nr.3159/2003, Dispoziţia Primarului General nr.1769/11.12.2006, proces-verbal de predare-primire a imobilului situat în Bucureşti str. Elefterie nr.2, sector 5, chitanţe CEC, dispoziţie de impunere, decizia civilă nr.1004/16.05.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr.202/302/2002, sentinţa civilă nr.2738/25.04.2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a Civilă în dosarul nr.2145/302/2007.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:
La data de 21 aprilie 1997 intre reclamanta, în calitate de cumpărătoare şi Municipiul Bucureşti, prin mandatarul SC Cotroceni SA, contractul de vânzare-cumpărare nr.42417, având ca obiect material imobilul situat în Bucureşti, str. Elefterie nr.2, sector 5.
Prin sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 în dosarul nr.6598/2002, rămasă definitivă, a fost constatată nulitatea absolută a respectivului contract, fiind dispusă obligarea reclamantei de a lăsa pârâtului în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Elefterie nr.2, sector 5.
Într-adevăr, dispoziţiile art.6 din OUG nr.40/1999 prevăd ca „în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi desfiinţate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani”.
Cu toate acestea, instanţa va da preferinţă nomelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în materia garantării dreptului de proprietate, respectiv art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţiei: ”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. Normele Convenţiei prevalează faţă de cele ale dreptului intern, având în vedere dispoziţiile constituţionale, art.20 alin.2 statuând în acest sens: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
În speţă, este evident că art.1 din Protocolul nr.1 conţine dispoziţii mai favorabile pentru protejarea dreptului de proprietate, astfel încât vor fi direct incidente în cauză, exprimându-se atât principiul respectării dreptului de proprietate, cât şi cazurile de excepţie în care este permisa privarea subiecţilor de drept de proprietatea acestora.
Este firesc ca reglementarea de principiu a situaţiei locative a chiriaşilor şi a foştilor chiriaşi (cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr.112/1995) este benefică, răspunzând unei necesităţi de ordin general, având în vedere oferta redusă de locuinţă pentru închiriat, precum şi situaţia socială generată de restituirea în natură a imobilelor adevăraţilor proprietari. Cu toate acestea, din moment ce implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, autorităţile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru punerea lor în practică şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile, cu respectarea – aşadar – a tezei a II-a a art.1 din Protocolul nr.1.
Instanţa apreciază ca prevederile art.6 din OUG nr.40/1999 încalcă dispoziţiile convenţionale, instituind o sarcina împovărătoare adevăraţilor proprietari ai imobilelor, anume încheierea unor contracte de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, în condiţiile subsecvente ale OUG nr.40/1999, implicit cu respectarea disp. art. 10 şi 11 din OUG nr.40/1999.
Reclamanta a notificat adevăratul proprietar al imobilului pentru încheierea unui contract de închiriere, pârâtul răspunzând motivat notificării, refuzând încheierea unui astfel de contract. Dacă s-ar aplica dispoziţiile OUG nr.40/1999, ar însemna ca reclamanta să poată locui practic nelimitat în imobil fără ca măcar sa fie obligată la plata unei chirii către pârât, în conformitate cu disp.art.10 şi 11 din OUG nr.40/1999. Or, reglementarea de o asemenea manieră a drepturilor locative în raport cu dreptul de proprietate este vădit defavorabilă adevăratului proprietar, care se vede în situaţia în care, deşi deţine un titlu de proprietate în temeiul căruia reclamanta este obligată sa lase pârâtului „în deplină proprietate şi liniştită posesie” imobilul (astfel cum se menţionează explicit în sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005), nu poate beneficia de atributele clasice ale acestui drept.
Din moment ce pârâtul are în prezent imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, potrivit unui titlu executoriu, este cel puţin discutabila obligaţia în sarcina acestuia de a respecta pârâtei anumite drepturi locative potrivit OUG nr.40/1999, pentru că în această situaţie nu am mai putea vorbi despre deplina proprietate şi liniştită posesie a pârâtului, atribuită prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005.
„Deplina proprietate” reprezintă întrunirea tuturor atributelor specifice în persoana pârâtului, anume usus, fructus şi abusus. Aplicarea tale quale a prevederilor OUG nr.40/1999 ar conduce la nerespectarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti şi a dreptului de proprietate al pârâtului, deci şi la încălcarea prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Cu privire la acest aspect s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Radovici şi Stănescu contra României, considerente reiterate şi în cauza Popescu şi Toader contra României, arătând că dispoziţiile OUG nr.40/1999 încalcă echilibrul dintre dreptul de proprietate şi situaţia locativă a foştilor chiriaşi: „Desigur, statul român a trebuit să moştenească din perioada comunistă o penurie acută de locuinţe de închiriat la un preţ rezonabil şi a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe şi sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, şi de respectat drepturile sociale ai celorlaltor, pe de altă parte. Totuşi, interesele legitime ale colectivităţii cer într-un asemenea caz o repartiţie echitabilă a sarcinii sociale şi financiare pe care o presupun transformarea şi reforma imobilelor în ţară. Această sarcină nu ar putea, aşa cum este cazul în speţă, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanţa pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivităţii în ansamblul său”
De altfel, instituirea acestei obligaţii către pârât contravine nu doar principiului libertăţii de voinţa, prin introducerea unui veritabil „contract de adeziune”, dar şi art.44 din Constituţia României, art.480-481 C. civ., prin constrângerea acestuia la acceptarea practic perpetua a acelui chiriaş în imobilul sau.
Aşa fiind, instanţa apreciază că în speţa pârâtului trebuie să i se recunoască deplinătatea atributelor dreptului de proprietate în persoana sa, potrivit titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005, rămasă definitivă, neputând fi obligat la încheierea unui contract de închiriere cu pârâta.
În ceea ce priveşte disp.art.9 din Legea nr.112/1995, instanţa reţine că acestea nici măcar nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât sunt avuţi în vedere în respectivul text legal doar chiriaşii aflaţi în imobile ce nu se restituie în natură adevăraţilor proprietari; or, reclamanta a fost obligată prin sentinţa civilă nr.6916/18.11.2005 să lase imobilul pârâtului în deplina proprietate şi liniştită posesie, deci în natură.
De altfel, pârâtul deţine dispoziţia nr.1504/11.10.1995 a Primarului general al municipiului Bucureşti prin care imobilul i-a fost restituit încă de la acea dată, iar reclamanta a fost încunoştiinţată despre acest aspect de către SC Cotroceni SA, aceasta din urma având posibilitatea de a-şi reglementa situaţia locativă cu adevăratul proprietar încă de atunci.
Faţă de considerentele evocate anterior, instanţa va respinge acţiunea formulată de către reclamantă ca neîntemeiată.
Văzând disp.art.274 Cpc şi reţinând culpa procesuală a reclamantei, instanţa va dispune obligarea acesteia la plata către pârât a sumei de 85 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, ce constau în plata biletelor CFR pe distanta Craiova – Bucureşti de către pârât în datele la care au fost fixate termenele de judecată în cadrul litigiului civil de faţă, bilete ataşate la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge acţiunea formulată de reclamanta R.I.M.C., în contradictoriu cu pârâtul I.P., ca neîntemeiată.
Obligă reclamanta la plata către pârât a sumei de 85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică de la 27 septembrie 2007.
PRESEDINTE, GREFIER,
danna
dana popescu
No comments:
Post a Comment